Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Destinul post-comunist al Unchiului Harry pe malul stâng al marelui fluviu cenuşiu

        de Ioana Dinulescu

Să-l părăsim pe autor în incomoda poziţie de pupător de mâini de rafinate doamne şi domniţe şi să ne întoarcem împreună, iubite Cetitoriule, la personajul numit Unchiul Harry, la mult accidentata sa biografie. Helas, v-am povestit în capitolul doi al romanţului nostru provincial cum ajunsese Unchiul Harry, pianistul adolescent frizând genialitatea, să înfunde împreună cu prietenii săi temniţele roşii în septembrie 1945. Vă amintiţi, desigur, că poliţistul de la colţul străzii, flăcău tomnatec , ajuns dintr-un cătun pierdut miliţian la oraş, chiar în buricul târgului, devotat noului regim, îi arestase pe tineri sprijinindu-se pe declaraţia prostituatei Rosa. Sub călcâiele cazone ale poliţistului de tip nou, decis să-şi păstreze rolul şi leafa în recent instauratul regim comunist, sub pumnii lui de birjar fără birjă şi sub ameninţările spumegate că va fi ea însăşi întemniţată la Târgşor şi, dintr-o prostituată cumsecade, de cartier, care avea dreptul să-şi trieze iubiţii de-o oră-două, avea să ajungă prada gardienilor şi a deţinuţilor de drept comun, biata Rosa, pe care, de fapt, o chema Nuţi, semnase cu o mână tremurândă hârtia pe care miliţianul i-o aşezase în faţă.

Scria în acel denunţ comandat cu pumnii şi călcâiele cazone, că tinerii care se adunau în demi-solul devenit atelier studio de arhitectură şi pian, unelteau împotriva noului regim democratic şi, mai cu seamă, împotriva măreţului imperiu sovietic. Biata Rosa, alias Nuţi, nici nu prea ştia să citească, dară-mi-te să scrie. Aşa că semnase tremurând şi închinându-se cu limba în cerul gurii. Rosa era, de fapt, o credincioasă adevărată, trăind cu dragoste şi mare spaimă de Dumnezeu, aşa încât, chiar în clipele în care se prefăcea că intra în delirul extatic al orgasmului, obişnuia să-şi facă cruce cu limba în cerul gurii şi să se roage de iertare Maicii Precista.

Biata femeie, strivită sub ameninţările verbale şi materiale ale poliţistului burghezo-moşieresc recent reciclat, mai semnă încă o hârtie, pe care scria sus şi mare ANGAJAMENT. Era , în fapt, un pact cu diavolul cel mai sinistru, pe care ea încă nu-l intuia, un pact pe care va trebui să-l respecte întreaga sa viaţă amărâtă, sub ameninţarea câlcâiului uriaş, scăldat în sângele atâtor fiinţe inocente, în şirul cărora ea însăşi, biata Rosa, era un număr oarecare, de parcă ar fi trecut, prăpădita, prin Bergen-Belsen. Acestea fiind circumstanţele, într-o seară tihnită de sfârşit de octombrie, haita de miliţai/poliţişti năvăli peste tinerii care-l ascultau în tăcere pe Harry cântându-le la pian Concertul în la minor de Edvard Grieg.

Ce li s-a întâmplat apoi tinerilor, abia trecuţi de pragul adolescenţei, într-o lume ale cărei repere erau estompate de gazele de eşapament ale tancurilor sovietice, de răcnetele soldaţilor beţi care turnau în ei şi sticluţele de colonie şi pomadă din frizerii, de cântecele deşănţate ale comisarelor care se împăunau îmbrăcând furourile manechinelor din vitrine peste uniformele jegoase ale Armatei roşii, aţi aflat deja în capitolul II, inspirat intitulat Ella sau despre... entuziasmul profesional bine temperat. Acum, dragilor, să ne îndreptăm din nou atenţia asupra destinului Unchiului Harry, asupra anilor pe care i-a trăit după eliberarea sa din puşcăria comunistă, în 1964. Iată ce trăia acesta, după douăzeci de ani de la eliberarea sa neaşteptată.

După-amiază de octombrie târziu pe malul stâng al marelui fluviu cenuşiu. Prin ferestrele restaurantului micuţ poţi zări deopotrivă: dealul ruginit, apele mâloase ale leneşului fluviu, cei câţiva copaci de pe faleză foşnind resemnaţi a uitare de sine. Ferestrele apartamentelor din blocurile sinistre ce străjuiesc malul stâng al fluviului încep să se aprindă rând pe rând, pe măsură ce oamenii se întorc de la lucru, îşi dezbracă salopetele, şi ele cenuşii, şi se înfăşoară în halate de casă, confecţionate din molton chinezesc, menite să le ţie de cald în iarna ce se-apropie târâş, pe burtă, ca o jivină flămândă veşnic la pândă. Privit de la fereastra restaurantului zidit pe Insuliţa Pescăruşului, oraşul începe să aducă şi el cu un monstru cenuşiu, dotat cu o mie de ochi prin care se priveşte pe sine în oglinda marelui fluviu târându-şi istoria de milenii prin colbul veacurilor. Oraşul acesta străin prin care te abaţi o dată la câteva săptămâni, fugind de oraşul în care trăieşti, sau, mai degrabă , supravieţuieşti tu, ţi-este, Unchiule Harry, ştim bine, din ce în ce mai aproape de suflet, de minte, pe măsură ce se aşează tot mai mulţi kilometri între tine şi casa ta, care-ţi pare de la o toamnă la alta, tot mai rece, mai goală, mai străină. O mână catifelată, dar rece, îţi strânge în jurul gâtului o eşarfă de frânghie aspră de câte ori îţi aminteşti de casa ta, de căsnicia ta ratată din anii de după temniţă, îţi aminteşte după-amiezile leşinate în care încerci să scrii la flacăra lămpii cu petrol lampat.

Dar acum şi aici e atât de bine, de parc-ai fi învelit într-un cocon parfumat; te simţi un vierme de mătase care, cine ştie, dacă ea, femeia aceea pe care-o aştepţi înfrigurat să se întoarcă de la lucru, va veni să se întâlnească cu tine, va deveni un superb, imens fluture fără habar de chingile vieţii de zi cu zi. Un fluture plutind violet pe cerul înnourat din oglinzile fluviului. Îţi întorci privirile către uşa capitonată cu mătase vişinie. În local este cald , o rumoare discretă domneşte ca-ntr-un cuibar tihnit, chelnerii în halate aproape albe ies şi intră aferaţi pe uşile batante care despart bucătăria de sala restaurantului. Reuşeşti pentru câteva momente să-ţi abaţi gândul de la viaţa ta de zi cu zi, să te cufunzi în atmosfera familială a micuţului restaurant de pe insuliţă. În pahare clipoceşte vin rubiniu, becurile slabe împrăştie o lumină difuză care aduce oarecum cu lumina chioară de pe culoarele penitenciarului de la Piteşti unde ţi-ai petrecut, Unchiul Harry, anii tinereţii tale. Cu toate acestea , vocile şi hohotele de râs de la mesele vecine, presimţirea unei calme nopţi de dragoste îţi scăldă sufletul neliniştit într-o boare primăvăratică. Trebuie să fii o fiinţă cu adevărat nefericită, încrâncenată de la natură, dacă acum şi aici, la depărtare de câteva decenii bune de cizmele cazone care-ţi răniseră degetele de pianist, nu te-ai simţi atât de bine, atât de ocrotit! Numai că, har Domnului, Unchiule Harry, tu ai avut şi încă , prin ce miracol n-avem cum şti noi, cei mai tineri cu câteva zeci de ani decât tine, un har nemaipomenit. După anii de temniţă comunistă, ba chiar înlăuntrul acelui diabolic interval, ai descoperit pe cont propriu, că fiecare clipă care nu-ţi aduce moartea e un dar divin, că eşti un păcătos dacă nu te bucuri de firicelele de iarbă crescute printre cărămizile umede ale celulei, de cerul înnourat, pe care chiar bunul Dumnzeu ţi le aşterne în cale.

Aşa încât, iubite Cetitoriule, fostul pianist de geniu, acum surd de-a binelea, cu degetele răsucite de bătăi dar şi de vârstă, începu să cânte doar pentru sine, în gând, cea mai clară şi mai îngerească partitură care-i ieşişe de sub degete, ca într-o vrajă, la anii puberi: Concertul în la minor de Edvard Grieg. Unchiul Harry tapota uşor, abia simţit, pe faţa de masă cvasi-albă în aşteptarea femeii care-i răpise virginitatea, la 17 ani, prostituata de la capătul străzii , Rosa, atunci, acum muncitoare fruntaşă în fabrica de confecţii a orăşelului de pe malul stâng al fluviului adormit faraonic în marea, leneşa lui nepăsare. Adolescentin fericit şi neliniştit totodată, chiar ofilitul său sex vibra discret în ritmurile aceluiaşi concert. Unchiul Harry sta cu ochii pe uşă, de parcă aştepta să apară în cadrul ei o naiadă, o ştimă a apelor salvatoare. Între timp, un grup gălăgios de pescari amatori intră în restaurant cu un peşte enorm, un crap de Dunăre care se mai zbătea în plasa unuia dintre ei. Voioşi nevoie mare , bărbaţii se aşezară la masa de-alături , scoaseră din buzunare câte o sticluţă de votcă auto-intitulată Putinskaia, produsă ilicit într-un garaj dezafectat de la marginea orăşelului, şi pocniră din degete chemând chelnerul. Între timp, crapul imens se zbătea în frapieră, căscând cu disperare gura, sufocându-se sub privirile aburite de votca trândavă a pescarilor braconieri. Privind violenta scenă, pe Unchiul Harry îl cuprinse o revoltă adâncă, de o violenţă pe care n-o mai simţise din puşcărie, din momentul în care gardianul de serviciu, un flăcău bărbos de ţară, îi strivise sub călcâiele cizmelor degetele de la mâna dreaptă. Îi venea să se arunce asupra celor trei mârlani, să-i stranguleze, să le răpească uriaşul şi inocentul peşte, pe care, apoi, să-l redea apelor tulburi ale marelui fluviu ce înconjura tandru Insuliţa Pescăruşului. Sângele începuse să-i clocotească , simţea cum pulsul o lua razna şi cum îi urcă în obrajii ofiliţi năvălnica sa tinereţe strangulată de istoria atroce.

Se gândi pentru o clipă să răcnească la şeful de sală, la pescarii criminali, la bunul Dumnezeu, la apele fluviului. Căută în buzunare câteva sute de lei cu care ar fi putut răscumpăra peştele pentru a-l reda veşniciei sale , dar nu află decât cele câteva bacnote bine chitite şi bine numărate, să-i ajungă pentru trataţia doamnei sufletului său şi pentru trenul personal care avea să-l ducă mâine, în zori, clătinându-se grotesc pe şine , către casă. Oh, casă, dulce casă, dacă te-aş vedea mai rar, ce bine mi-ar fi! – mormăi blasfematoriu în sinea sa personajul preferat al romanţului nostru provincial, Unchiul Harry.

Est-timp, cei trei pescari plecară cu peştele uriaş zbătându-se în braţele vânjoase ale celui mai tânăr dintre ei, iar Unchiul Harry îşi reveni treptat-treptat din atacul de furie care-l încercase mai adineaori. Îşi propuse să nu se mai lase antrenat aiurea în cauze exterioare dragostei sale ipotetice; sorbind din când în când cu parcimonie din paharul de coniac autohton, încerca să-şi domolească tremurul mâinilor bătrâne, aprinzând fără rost o ţigară, şi ea autohtonă. Unchiul Harry nu fuma, nu fumase niciodată, nici măcar în closetul liceului de muzică unde toţi colegii săi se adunau în pauze să-şi mărturisească entuziaşti micile lor victorii asupra colegelor din anii mai mici sau să-şi depene amintirile lunatice de la singurul bordel atestat medical din orăşelul Gratuity.

Fără grabă, pe îndelete , fostul tânăr pianist de geniu, Unchiul Harry acum, cu plete incredibil de albe, cu degetele de la mâna dreaptă strivite şi tremurând încontinuu, îmbrăcat în costumul de la balul de absolvire a liceului de muzică, privea către apele violete ale fluviului întomnat zicându-şi în sine că ar fi momentul să-şi rotunjească, în fine, viaţa. Finis coronat opus! îşi spuse el cu vocea atât de tare, încât cei doi tineri ce alcătuiau incredibil de frumoasa şi decenta pereche de lângă fereastra ce da spre faleză, îşi întoarseră automat chipurile angelice către el. Finis coronat opus! Apele violete ale multmilenarului fluviu curgeau din ce în ce mai încet , străduindu-se parcă s-o ia înapoi către izvoare. Unchiul Harry îşi aminti ca prin vis de anticul Heraclit şi de povestea cu ...Nu ne putem scălda de două ori în acelaşi râu. Auzea ca prin vis, simţea pe timpanele strivite la canal, o suflare feminină, tandră şi învăluitoare: Nu ne putem scălda de două ori în acelaşi râu. Îşi întoarse lent, ca într-o scenă absurd de frumoasă din baletul Lacul lebedelor, urechea dreaptă către malul stâng al fluviului. Pe timpanul spart începură să se rostogolească fire de nisip argintiu. Cochiliile de scoici şi câţiva raci mărunţi începură să se ia la întrecere alergând înapoi, către izvoarele primordiale. Pletele impecabil de albe ale Unchiului Harry fremătau uşor, atunci când chelnerul ieşi prin uşa batantă a restaurantului, grăbindu-se cu platoul încins către masa de-alături.

© 2007 Revista Ramuri